Răzvan Voncu (n. 1969) este critic şi istoric literar, este conferențiar universitar doctor la Departamentul de Ştiinţe Literare al Facultăţii de Litere, din cadrul Universităţii din Bucureşti.
Predă istoria literaturii române, balcanologie și istoria intelectualității evreiești din România.
A primit mai multe premii literare, între care Premiul Național „Marin Sorescu” (2002), Premiul „Titu Maiorescu” pentru critică literară al Academiei Române (2003) și Premiul Filialei București – Critică și istorie literară a Uniunii Scriitorilor din România (2014). A fost tradus în franceză, engleză şi sârbă.
„În literatura română de azi, s-a diminuat nu numai numărul scriitorilor de origine evreiască (pe măsură ce comunitatea evreiască din țara noastră s-a împuținat, iar în Israel evreii originari din România s-au integrat culturii ebraice moderne). Au dispărut, ca urmare a tăvălugului comunist nivelator, ștetl-ul și cartierul evreiesc. Implicit, și scriitorii care, ca I. Peltz sau Ion Călugăru, ca Uri Benador sau Victor Rusu, se alimentau din atmosfera acestor realități românești, devenite, astăzi, amintire.
Însă, insist, elementul etnic nu trebuie să joace, în opinia mea, niciun rol în judecata de valoare asupra operei. Întrucât scriu în limba română, acești scriitori fac parte integrantă din literatura română. În paranteză, nici nu am întâlnit, la scriitorii evrei pe care îi cunosc, o cât de mică dorință de a fi priviți altfel decât ceilalți scriitori români: dimpotrivă, chiar și la cei care trăiesc de decenii în Israel am văzut o puternică dorință de a fi considerați parte organică a literaturii române, deși unii dintre ei, scriind și în ebraică, fac parte și din literatura israeliană.
Cât e de puternică / de importantă această prezență – a scriitorilor evrei în cultura română?
Istoric vorbind, evreii au o prezență semnificativă în cultura română, începând cu secolul al XIX-lea. Mă bucur că întrebarea extinde domeniul, de la literatură la cultură, căci și în cartea mea am scris nu numai despre scriitorii propriu-ziși, ci și despre oameni de cultură scrisă în sensul larg al termenului: ebraiști, traducători, memorialiști, gazetari…
Nu e locul să facem aici o istorie a intelectualității evreiești din România, dar, pe scurt, secolul al XIX-lea a fost al marilor lingviști, istorici, folcloriști și oameni de știință (H. Tiktin, Moses Gaster, Lazăr Șăineanu, Moses Schwartzfeld, David Emanuel), cu numai câțiva scriitori de prim-plan (Cilibi Moise, Ronetti-Roman, C. Dobrogeanu-Gherea), pentru ca secolul XX să aparțină acestora din urmă, cel puțin ca vizibilitate socială (F. Aderca, I. Peltz, B. Fundoianu, avangarda, până la contemporanii noștri: Radu Cosașu, Florin Mugur, Ov. S. Crohmălniceanu, Lucian Raicu ș.a.).
Ca o concluzie sumară, aș spune că evreii au adus, în cultura română (și nu numai în cultură) o contribuție mult mai însemnată decât ponderea lor demografică. Modernismul nostru literar, în ambele sale laturi (modernismul lovinescian, respectiv, avangarda), nu poate fi înțeles dacă facem abstracție de prezența scriitorilor evrei și de deschiderea lor universală. La fel, importanta operă de traducere a literaturii universale nu ar fi ajuns la nivelul actual, dacă nu ar fi beneficiat de munca și talentul unor devotați traducători evrei. M-am străduit în cartea mea, fără să epuizez problemele, să subliniez fiecare dintre aspectele acestei prezențe evreiești în cultura noastră.
De ce NU trebuie să fim atenți la originea etnică a unui scriitor? Oricare ar fi ea, oricare ar fi acesta…
În primul rând, cred că ar trebui să ignorăm cu totul, în principiu, originea etnică a unui scriitor, din cauză că pe ea au pus accentul totalitarismele. Atât nazismul, cât și comunismul au avut prostul obicei de a-i căuta pe oameni în genealogia lor, nazismul construindu-și pe rasism însăși perspectiva asupra lumii. Odată cu totalitarismele, trebuie să aruncăm la coș și judecata etnică asupra artei.
Dar mai este un motiv pentru care mie, personal, îmi repugnă apelul la originea etnică. România, am mai spus-o cu alte ocazii, este o creație a scriitorilor ei, înainte de a fi a politicienilor. Însuși numele țării a apărut mai întâi în operele și în gazetele pașoptiste cu mult înainte de a apărea pe harta politică a lumii (cotidianul România a apărut în 1836!). De aceea, nu există, poate, contribuție culturală mai „patriotică” decât participarea la acest spectacol al limbii și al inteligenței românești, care este literatura noastră. Când o etnie – oricare – contribuie la dezvoltarea literaturii noastre, a încerca să îi respingi sau să îi minimalizezi contribuția, pe temeiul fals al „alterității” ei (așa cum au făcut ideologii de dreapta, între cele două războaie mondiale), este o ingratitudine scandaloasă și o nedreptate strigătoare la cer.
Când am alcătuit Scriitori evrei în cultura română, am făcut-o, încă din titlu, pe un criteriu incluziv, subliniind tocmai organicitatea prezenței lor în literatura română. Am făcut-o și ca o demonstrație a dimensiunilor apreciabile – istoric și valoric – ale acestei prezențe în literatura noastră, dimensiuni de care nu suntem întotdeauna conștienți, din păcate.
Pentru ceea ce numim „scriitori evrei în cultura română”, care apreciezi că sunt „purtătorii de drapel” cei mai importanți?
Evreii au dat scriitori importanți în toate genurile, după cum se poate vedea cu ușurință și în cartea mea, în care parcurg epoca de după Marea Unire. Avem mari poeți, ca B. Fundoianu, prozatori de anvergură, ca I. Peltz sau F. Aderca, dramaturgi puternici, ca Ronetti-Roman, mari critici și istorici literari, de la C. Dobrogeanu-Gherea la Paul Cornea, și mari traducători (prea numeroși pentru a-i enumera aici).
Ceea ce este încă „și mai special” la evreii noștri este că prezența lor culturală continuă să fie semnificativă și astăzi, în pofida diminuării dramatice a comunităților evreiești din România, din cauza Holocaustului și a comunismului. De asemenea, deși evreii români au reușit la vârf în Israel, în toate domeniile (cu excepția politicii), încă există acolo o activitate literară și publicistică în limba română demnă de a fi menționată.
Am putea spune că zona israeliană a Diasporei românești e, pentru lumea scriitoricească, cea mai puternică, cel mai bine reprezentată din tot ce e în această privință în spațiile de dinafara României?
Eu am spus asta, în cartea mea, spre supărarea, probabil, a colegilor români aflați în țările occidentale, ca să nu mai vorbim de cei din Basarabia și Bucovina de Nord.
Argumentul meu nu este de ordin sentimental, ci istoric și valoric. Dacă încercăm să reconstituim succint istoria culturii în limba română creată în Israel, mai ales după proclamarea independenței (1948), am constata uimiți că, la peste două mii de kilometri distanță de țară, s-a scris românește neîntrerupt, într-un mod instituționalizat – prin existența unor asociații, edituri, publicații, inclusiv publicații culturale – și păstrând o legătură măcar virtuală cu literatura din țară. Iar această literatură română „în mic”, cu poeții, prozatorii, criticii și istoricii ei literari, a funcționat, până în 1989, împotriva regimului comunist, care interzicea orice legături cu scriitorii români din Israel, care, din momentul în care părăseau țara, deveneau automat scriitori interziși.
E de-a dreptul miraculos că literatura română din Israel a evoluat sincron cu cea din țară, atât la nivelul limbajului, cât și la cel al temelor și structurilor. Astfel încât, după 1989, reintegrarea s-a produs firesc.
Această sincronizare cu literatura din țară, cu literaturile occidentale, în general, mă face să prețuiesc mai mult literatura română scrisă în Israel, decât pe cea scrisă în Basarabia și în Bucovina de Nord. Care o avea, poate, merite „patriotice”, dar este, cu puține excepții (din generațiile mai noi), defazată și destul de îndepărtată de modelele culturale românești și europene. Nu este o acuzație, Doamne ferește!, ci o constatare rece, de istoric literar.
Ce (ne) lipsește, fundamental, pentru a face – așa cum se cuvine – o istorie a evreității literare românești?
Două elemente ne lipsesc, cred eu: buna-credință și informarea.
Principalul motiv pentru care prezența evreilor în cultura română este, azi, mai discretă decât se cuvine, până într-atât încât pare uneori o absență, este indolența culturală generală. Publicului larg nu prea-i mai pasă, de fapt, de cultură, iar cel specializat s-a refugiat în „tranșee” personale, din care nu mai privește și către tabloul general. Dacă, în anii fierbinți de după 1989, micul bust al lui C. Dobrogeanu-Gherea a fost vandalizat cu vopsea roșie (ceea ce constituie, orice opinie ai avea despre opera și personalitatea lui, o barbarie), mă tem că acum prea puțini dintre cei care trec pe lângă el mai știu cine a fost cel imortalizat în bronz.
(…)
Am avut o singură dilemă, dar una mare de tot. Am fost (și încă sunt) bântuit de îndoiala dacă nu cumva, adunând la un loc 75 de scriitori evrei de limbă română, clasici și contemporani, din România și din Israel, nu am făcut altceva decât să-i „ghetoizez”.
Argumentul pe care mi l-au furnizat prietenii evrei pe care i-am consultat a fost că demersul meu nu a vizat excluderea, ci includerea acestor scriitori în literatura căreia îi aparțin de drept. Și că, prin simplul fapt că informează publicul despre existența unor cărturari, unii, uitați pe nedrept, alții, ocultați de fostul regim, alții, mai puțin cunoscuți decât ar merita, cartea mea este o deschidere, nu o închidere.
Mi-aș dori, firește, ca și cititorii să o perceapă ca pe un act de incluziune și ca pe o lucrare preliminară, care aspiră să fie utilă celui sau celor care se vor înhăma la dificila, dar necesara operă de recuperare a istoriei scrisului românesc din Israel.
Cum e literatura „scriitori evrei în cultura română” ca literatură română?
(…)
Nu mi-am propus așa ceva în cartea mea. Nici nu cred că există o constantă a evreității, în operele scriitorilor pe care i-am analizat. Cine cunoaște cât de cât universul iudaismului știe cât de divers și de complex este acesta, iar pentru scriitorii de azi evreitatea este tot mai mult o componentă a personalității private, nu a celei publice. Ea există ca element constitutiv, dar nu ca element definitoriu al personalității lor literare, în special la cei care sunt, ca evrei, nereligioși.
Și cum e aceasta ca literatură evreiască?
Cum spuneam, numai unii scriitori evrei din literatura română au o componentă identitară ușor de identificat. Am vorbit de Ion Călugăru sau de I. Peltz: aș mai atrage atenția asupra unui nume, care constituie, după părerea mea, un scandalos caz de ocultare politică postbelică. Este vorba de A. L. Zissu, liderul istoric al sionismului revizionist din România, a cărui operă a fost pur și simplu pusă la index în perioada comunistă, cu toate că rolul lui în susținerea financiară și logistică a literaturii române interbelice nu poate fi neglijat. Ei bine, literatura lui A. L. Zissu, care avea și studii rabinice, era și un mare industriaș, amestecă (uneori, năucitor) mistica hasidică și poetica suprarealistă. Povestirile din Spovedania unui candelabru (1926) și romanul Manuel sin Marcu (1934) au reprezentat, pentru mine, niște surprize plăcute, în măsură să redimensioneze peisajul avangardei interbelice.
Ce e realsemitismul?
Așa cum l-a definit regretatul profesor Nicolae Cajal, realsemitismul nu este altceva decât o reacție obiectivă, de cu totul altă factură și pe un alt plan, împotriva antisemitismului și constă în reliefarea onestă, obiectivă și activă, a contribuțiilor evreilor în toate domeniile vieții sociale, economice, culturale și chiar politice.
Ești un practicant al acestuia?
Orice critic și istoric literar care scrie fără prejudecăți despre scriitorii evrei este, cu sau fără voia sa, un practicant al realsemitismului. Nu-mi revendic vreun alt merit.”
