Primii anticari de pe Dâmbovița au fost L. Alcalay și Aron Zwiebel, dulapurile acestora deschizând o bogată tradiție de breaslă în lumea evreiască, continuată de Pinath, Weissman, Mișu, Hermann și Iuliu Pach sau Polack. Una dintre editurile de ținută ale Bucureștiului era, ca și astăzi, Hasefer, în sediul său funcționând și un anticariat. Nu trebuie neglijată nici activitatea subsidiară, a legatului de cărți, unde, iarăși, evreii sunt bine reprezentați. Romanul Toate pânzele sus de Radu Tudoran a fost scris sub influența întâmplărilor trăite de exploratorul Țării de Foc, Julius Popper (1857-1893), plecat din cartierul evreiesc al Bucureștilor. Aventurier exemplar, acest inginer a ajuns să dețină mine de aur și să bată monedă proprie în Tierra del Fuego, care devine un fel de feudă personală. (sursa: historia) Oameni inteligenţi, cu simţul afacerii, care prindeau repede informaţii şi cunoştinţe de la clienţii lor, personalităţi din lumea condeiului, a medicinei, a avocaturii, anticarii aveau multe anecdote şi păţanii de povestit.
George Ranetti, de pildă, cel care a fost gazetar la Moftul lui Caragiale şi a condus, alături de N.D. Ţăranu, revista de satiră Furnica, avea de mic stofă de umorist. Primul anticar autohton ar fi fost Aron Zwiebel, care s-ar fi ocupat până în 1861 cu comercializarea exclusivă a mobilelor vechi. La un moment însă, a găsit în dulapul cumpărat de la un boier câteva cărţi, printre care se afla şi una dintre primele cărţi tipărite sub domnia lui Matei Basarab. Zwiebel, desigur, habar nu avea de acest lucru, dar a decis să arunce hârţoagele nu la gunoi, ci pe o policioară derizorie. Când un boier mare i-a vizitat prăvălia (se spune că ar fi fost însuși Ion Brătianu) şi l-a întrebat cu cât dă cartea aceea, Zwiebel-neştiutorul a spus, mai mult în glumă, 20 de galbeni, sumă mare pe atunci, deşi era convins că hârtiile acelea prăfuite nu erau bune nici măcar de-un foc. Mare a fost mirarea negustorului să îl vadă pe boier scoţând galbenii şi luând fericit cartea la el acasă. Şi uite-aşa Ion Brătianu nu a pus doar bazele statului românesc, ci şi pe cele ale anticăriei. După această păţanie, Aron Zwiebel s-a apucat de negoţul cu cărţi, luându-i apoi ca ajutoare pe fiul său Mendel şi pe nepotul Albert. În interbelic, anticarii erau aşa de mulţi, încât aveau chiar o casă a lor, Casa anticarilor, în spatele Vămii Poştelor, înspre Dâmboviţa. Acum, din păcate, casa lor nu mai există şi nici ei, bieţii anticari, nu îşi mai etalează volumele pe lângă râu sau pe străzile oraşului. „Micul Ranetti” (deşi era deja student) era mare amator de pistil. De pistil?! O să ne întrebaţi miraţi. Da, de pistil, dar nu este vorba despre partea femeiască a florii, ci de o pastă de fructe uscată (Şăineanu, în 1929, îi spunea magiun de prune sau de gutui, din turcescul „pestil”). Într-atât, încât îşi vindea cărţile la anticar ca să-şi procure minunăţia dulce. “Toată ziua mesteca la pistil, făcea versuri ce miroseau a băcănie, hoinărea cu alţi ștrengari, în loc să frecventeze mai asiduu facultatea de drept la care era înscris”. Odată, păruit de ai lui, s-a dus la anticarul de pe strada Edgar Quinet, să îşi ia cărţile de drept înapoi. Ce să vezi însă, Eskenasy deja le vânduse. Din ce-ai să trăieşti când t’oi face mare ? Îi zicea uneori tată-său, disperat de lenevia lui Georgică. Din cărţi ! îi răspundea acesta şi îi aducea imediat dovadă : se ducea la anticarul Isac Eskenasy-Cociu şi îi lăsa pentru câţiva lei, toate cărţile lui de drept… Când însă îl lua tată-său la răfuială în serios, ori când începea mamă-să să se vaite şi să plângă (îngrijoratä cum era de viitorul problematic al fiului ei) , Georgică Ranetti se ducea îndărăt la anticar : – Cociule (îi zicea), tătiţa, pentru că iar am bazardat terfeloagele-alea, mi-a făcut hai în cap şi tobă din spate. Na-ţi dar francu-napoi şi fă acelaş lucru faţă de mine, cu cărţile de ieri. – Păi le-am vândut, dragă Gică. – Atunci… mă duc să-i spun să se scarme iar la chimir, zgârcitul dracului !… În afara amatorilor de pistil, care îşi vindeau averea de hârţoage pentru a-şi procura dulcele drog, mai existau câteva tipuri interesante de clienţi, printre care cleptomanul şi bibliofilul adevărat. Nu era rar ca tot învârtindu-se prin prăvălie, câte unul să dosească o carte sub braţ. Şi tot la fel de puţin rar anticarul nu se prindea. De cele mai multe ori hoţul era nevoit să returneze cartea,prins fiind asupra faptului, şi să plece ruşinat, val-vârtej, din anticariat. Bibliofilul adevărat însă era cireaşa de pe tort, încununarea aşteptărilor anticarului şi vaca de muls a acestuia. Pe cât era de pasionat, pe atât de uşor de ghicit era bibliofilul, deloc stăpân pe reacţiile sale. Cum intra în prăvălie, amatorul îşi arunca repede ochii pe rafturi. Dacă vedea o carte rară, pe care o căuta de mult, privirile îi erau străbătute de un fulger. Anticarului, mereu cu ochii pe client, nu avea cum să-i scape sclipirea asta pofticioasă. Apoi începea, la fel ca la Hale, o scenă de teatru: bibliofilul, imediat după tresărirea de entuziasm, încerca să se calmeze, se prefăcea neinteresat. Se ducea la alte rafturi din prăvălie, întorcea cărţile pe faţă şi pe dos rapid, le privea scârbit. Apoi se întorcea la raftul dintâi, cu cartea rară, se mai uita la ea, să vadă ce defecte are şi se ducea în faţa anticarului, cu expresia celui care voia să cumpere o carte, orice carte, numai să nu plece cu mâna goală din anticariatul în care a poposit atât de mult timp. Cu vădit dispreţ pe chip şi imensă răceală în glas, bibliofilul îl întreba pe anticar: Cu cât dai fleacul ăsta, domnule Pach?”. Dacă anticarul, neimpresionat de jocul clientului, cerea 70 de lei, bibliofilul dădea 30. La 35-40 cei doi făceau târgul. Şi uite-aşa anticarul profita de pasiunea ardentă, dar naivă în manifestările ei, a bibliofilului. De la cleptomanul urât de toţi negustorii de hârţoage la bibliofilul adorat şi mult-aşteptat, tipurile umane ce se perindau prin prăvăliile anticarilor erau nenumărate. La fel de nenumărate ca volumele lor prăfuite şi ca dughenele lor ce animau viaţa culturală a capitalei. culegător, povestitor și repovestitor: Andreea Apostu sursa citate și imagini: Ilustrațiunea română, 19 iulie 1933, via digibuc.ro (sursa: calatoriinterbelici.blogspot.) Bibliofilul cleptoman Un anticar celebru din perioada interbelică era Herman Pach. El își avea prăvălia deschisă în “Pasagiul Vilacros” la nr. 4. Despre el se știe că era – alături de fratele său Iuliu – unul dintre anticarii preferați ai lui Nicolae Iorga. „Într’o zi – îmi povestea anticarul Herman Pach – a venit pe la mine un oarecare domn, îmbrăcat cu o pelerină largă, un domn bine dealtfel, dar care, crezându-se neobservat, a “învârtit” o carte de valoare și a pus’o sub braț. Mie, drept îți spun, mi-era rușine de rușinea lui. De aceea, când el a vrut să plece (sub pretext că n’a găsit nimic interesant), ca să nu-i spun pe față că a furat, i-am spus: – Regret domnule, dar nu pot să vă dau această carte cu prețul oferit de d-vs. – Cum? Nu poți s’o dai? – mi-a răspuns el tare intrigat. Nu poți s’o dai ?!?… Atunci, atunci… nici eu nu pot să dau mai mult! – și înapoindu-mi-o, a dat buzna afară pe ușă, fără ca să zică măcar “bună ziua”…”(1) Arta de a fi anticar. Anticariatul lui Herman Pach Tot anticarul Herman Pach îi destăinuia ziaristului “Ilustrațiunii române” câteva dintre secretele negustoriei cu cărți: “- Nu sunt anticar de ieri de-alaltăieri – îmi mai spunea același negustor; de aceea pot să cunosc imediat pe amator, ba chiar ghicesc ce’l interesează și uneori aș putea chiar spune care-i e gradul de cultură. Clientul întâmplător, ocazional, se cunoaște prin felul de prezentare; „amatorul” însă, e foarte curios. Uite d-ta de pildă: Când intri în prăvălie, n’apuci să dai bună ziua, că ți-ai și aruncat ochii pe-un raft de cărți. Eu, la rându’mi, nu te slăbesc din ochi: te studiez… Zău! Ce ciudați sunteți d-vs. amatorii, toți!… Când găsiți o carte care vă interesează, fie că o căutați, fie dați peste ea din întâmplare, vă ghicesc după față, care e, în cazul acesta, o întreagă simfonie. Prin ochi vă trece un fel de fulger, gura face jocul mușcării buzelor… și-apoi stingeți focul din privire, faceți pe mortul. Suciți cartea, o răsuciți, o frunzăriți, o puneți la loc ca și cum n’ați vrea s’o luați, pentru a nu’mi atrage atenția asupra ei… Vă duceți la altele, apoi vă’ntoarceți iar la ea, o reluați cu dispreț, cu o strâmbătură, suflați praful de pe ea… Vă face scârbă! O cercetați mult, pe toate fețele, spre a vedea dacă nu-i lipsește ceva; și-apoi, după toate ferelile acestea, vă’ntoarceți încetișor, veniți cu ea’ntre degete, cu un aer, nu știu cum să’i zlc, ca și cum ați gândi: “O! Nu-i cine știe ce de capul ei! Totuși, o s’o iau ca să nu ies cu mâinile goale din prăvălia omului ăstuia, pe capul căruia am stat atâta timp!”. Și’mi întindeți hârțoaga aceea, întrebându-mă (dar cu fața întoarsă spre altele și par’că cu gândul aiurea): „Cât ceri pe fleacul ăsta, domnule Pach ?”. Dacă vă cer 70 de lei, oferiți 30. La 35 sau la 40 am făcut târgul. Iată, așa! Spune și d-ta dacă n’am dreptate! A trebuit să recunosc că o avea!”(1) Surse: (1) articolul “Anticarii noștri” – semnat “Dt.” – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” din 19 iulie 1933 (2) George Potra – “Din Bucureștii de altădată” Un alt anticar celebru a fost Leon Alcalay, cel care în anul 1864 “și-a făcut două dulapuri pe care le-a umplut cu cărți și le-a așezat în locul viran de la întretăierea Podului Mogoșoaiei cu bulevardul nou ce se deschisese de curând, numit mai târziu B-dul Elisabeta”(2). Interesant e faptul că celebrul librar și anticar de mai târziu a învățat să scrie și să citească abia după ce s-a apucat de afacerile cu cărți. Negustoria lui cu cărți a prosperat, astfel încât prin anul 1883 Leon Alcalay avea un întreg șir de librării și de anticariate în clădirea “Hotel de Boulevard”. Demn de interes este faptul că Leon Alcalay a editat și a publicat celebra serie de cărți ieftine din “Biblioteca pentru toți”, cărți pe care le-a răspândit în toată țara. (sursa: LAURA’S BLOG) George Potra despre anticarii din Bucureștiul interbelic, fragment din cartea ”Din Bucureștii de ieri” (1990) Anticarii, în afară de clientela elevilor şi studenţilor, care era destul de numeroasă şi printre care eu mă bucuram de o situaţie privilegiată, fiind tratat ca matur şi oarecum cunoscător al atâtor cărţi şi chestiuni de care ceilalţi habar n-aveau, zic – în afară de aceştia – aveau pe preoţii şi învăţătorii satelor, în trecere prin Bucureşti, şi o clientelă selectă alcătuită din cele mai distinse personalităţi ale ţării. Politicieni, artişti, literaţi, profesori şi erudiţi, oameni de ştiinţă puteai vedea oricând prin faţa acestor dulapuri şi prăvălii de cărţi. Aici am avut posibilitatea să văd, în decurs de 30 ani, pe foarte mulţi şi chiar să cunosc o bună parte din ei, deoarece anticarii mă recomandau totdeauna atunci când mă găseam în preajma lor. Amintesc pe câţiva din aceştia şi anume: Nicolae Iorga, dr. C. Angelescu, Alexandru Lapedatu, G. Ţiţeica (membri ai Academiei); Iuliu Valaori, C. Kiriţescu, profesori şi funcţionari superiori în Ministerul Instrucţiunii (Învăţământului); Charles Adolphe Cantacuzino, Scarlat Callimachi, dr. N.I. Angelescu, Constantin Moisil, Anghel Pomescu, Eugen Lovinescu, Victor Eftimiu, Tudor Vianu, Şerban Cioculescu, D. Panaitescu-Perpessicius, Mateiu I.L. Caragiale, I. Soricu (scriitori), precum şi profesorii N. Ionescu-Barbă, Ion Clinciu, Gh. Popa-Lisseanu, Enache Ionescu, Remus M. Caracaş, Gh. Cardaş etc. etc. Despre unii din aceştia îmi permit să notez câteva aduceri aminte, şi-i voi prezenta aşa cum mi-au apărut mie. Astfel: Primul, savantul N. Iorga, unul dintre cei mai mari istorici ai omenirii, cu statura lui uriaşă,cu barba-i neagră şi stufoasă ce-i acoperea o parte din piept, de nu ştiai niciodată de are sau nu cravată la gât, era un client nelipsit. Cu toate ocupaţiile lui multiple, literare, ştiinţifice şi politice, îşi găsea timp, de două-trei ori pe săptămână, şi pentru anticari. Câteodată îl întâlneam şi pe la anticarii mai puţin pricepuţi de pe Calea Văcăreşti, aşezaţi cu tarabele sau grămezile de cărţi şi alte mărfuri în jurul sau apropierea Halei de Vechituri. Profesorul Iorga, – cu pălăria cu boruri mari, neagră, aproape în tot timpul anului, gri doar în cursul verii (rar l-am văzut cu melon şi numai în vremea când era prim-ministru), cu nelipsita-i umbrelă pe care a părăsit-o abia prin 1930–1932, – vizita anticarii, însoţit mai totdeauna de unul dintre Victor Brătulescu, dr. Petre Topa, N. Georgescu-Cocoş, Farcaş şi Barbu Theodorescu. În timp ce alegea maldăre de cărţi cu o repeziciune uimitoare, profesorul Iorga vorbea tot timpul şi câteodată făcea şi glume cu anticarii cei mai simpatici. Dintre toţi, Iuliu Pach era favoritul. În prăvălia lui poposea mai îndelung, chiar dacă cumpărătura era mai mică. În ceea ce priveşte preţul cărţilor, una era oferta şi socoteala din prăvălie şi alta era suma care se plătea acasă sau la instituţia pentru care se luau cărţile. Nu ştim pentru ce motiv profesorul Iorga oferea preţuri care nu corespundeau cu valoarea reală a cărţilor cumpărate, variind între 50 de bani şi unul până la trei lei, mergând rareori până la cinci lei pentru cele frumos legate în piele, când aceste preţuri erau cele dinainte de primul război mondial, pe când în epoca de care vorbesc, 1920–1940, cea mai modestă şi simplă carte se vindea cu câţiva zeci de lei. Însoţitorii însă, care aveau oarecum sarcina de a lua cărţile în primire şi a le plăti la timp, ajustau preţurile oferite de profesor, la realitatea zilei. Datorită acestei comportări, aveau loc câteodată şi mici neplăceri. Pentru acest motiv, cărţile bune care puteau interesa şi pe alţi clienţi, nu numai pe profesorul Iorga, erau dosite, iar atunci când acesta venea şi întreba: «Ce noutăţi mai aveţi?» i se răspundea: «Mai nimic, domnule profesor, decât ceea ce se vede», adică aproape nimic interesant. Acest lucru, după câte ştim, nu-l practica decât unul singur (Mişu Pach), mai lacom din fire, care nu se mulţumea cu preţul destul de bun ce-l ofereau însoţitorii profesorului Iorga. Dr. C. Angelescu umbla mai mult după cărţi de artă, cărţi medicale rare, din secolele trecute, «călători străini» ce ne-au vizitat ţara şi albume cu gravuri negre sau colorate referitoare la Bucureşti şi Principate. Adesea se interesa şi de tablouri mai bune, străine sau româneşti, care se întâmpla să fie aduse o dată cu cărţile sau mai târziu, la cererea lui. La tocmeală însă era mai cârcotaş, oferea preţuri foarte mici şi se tocmea mult până cumpăra ceva, bombănind totdeauna la plecare şi spunând cu regularitate că a plătit mai mult decât face. Totuşi cumpăra destul de mult şi, câteodată, cu toată zgârcenia lui, lăsa destui bani în buzunarele anticarilor. Charles Adolphe Cantacuzino era un tip caracteristic al oraşului, o figură interesantă în acelaşi timp, rămas parcă din alte vremuri. După aspect, mers şi înfăţişare, părea că e un nobil de la Curtea «Regelui Soare» şi singurul lucru care-i lipsea, în afară de îmbrăcămintea epocii, era peruca. Era înalt, masiv, poate un adevărat Hercule în tinereţea lui, când scria frumoase poezii în franţuzeşte, dintre care a tipărit câteva volume la Paris. Interesantă-i era figura, mersul legănat şi distins, interesantă-i era de asemenea şi îmbrăcămintea. Purta părul mare, oarecum în plete, iar gâtul îi era înconjurat de un guler tare, înalt până la urechi. La orice oră din zi şi chiar în timpul verii, pe cele mai mari călduri, când omul nu putea suferi nici un guler simplu şi cravată, el era încins în armura gâtului, cu care se obişnuise cu multe zeci de ani în urmă. Manşetele, mari, tari şi lungi, completau caracteristica unei epoci care dispăruse. O altă caracteristică era bastonul, un fel de toiag de lemn de abanos, de formă episcopală sau nobiliară din secolul al XVII-lea, care se termina cu o măciulie de aur masiv, pe care se aflau săpate iniţialele lui. În mersul lui legănat, bastonul era purtat cu o marţialitate şi eleganţă consulară. La fiecare pas, îl ridica mai sus decât alţii în mod obişnuit. Pantalonii, cu dungi verticale şi foarte strâmţi în partea de jos cădeau la glezne, până la pământ. Pantofii sau ghetele din piele fină şi subţire aveau un format foarte ascuţit la vârf. Multă lume îl privea cu atenţie şi curiozitate, iar unii îl petreceau cu privirea până departe. Charles Adolphe Cantacuzino era diplomatul pensionar, fost ministru plenipotenţiar, nepotul lui Constantin Cantacuzino, caimacamul de la 1848. Locuia pe str. G-ral Berthelot (fostă Fântânii, actualmente str. Nuferilor), colţ cu str. Th. Aman. Casa lui proprie era mare şi spaţioasă, cu demisol şi hoch-parter, având o curte care se întindea pe jumătate din lungimea străzii Th. Aman. Era proprietatea de zestre a soţiei sale, născută Missir. Din acest loc pornea în fiecare zi înspre anticari. Îi vizita pe toţi, de la cei mai mici şi neexperimentaţi până la cei mai bătrâni şi mai pricepuţi, pe cei cu tarabe şi dulapuri, după cum şi pe acei care-şi exercitau negoţul în prăvălii. Se spune că avea o bibliotecă mare şi spaţioasă, desigur în bună parte moştenită, iar o altă parte adunată, probabil, de la anticarii din străinătate. În ultima vreme însă nu mai cumpăra cărţi scumpe; îl interesa mai mult literatura franceză şi în special cărţile desperecheate. Din acestea îşi făcuse o adevărată specialitate şi pasiune. Iar anticarii erau bucuroşi că acele volume pe care nu le puteau vinde aproape la nimeni, le cumpăra «Prinţul». Cumpăra 10–20 volume pe zi (bineînţeles franţuzeşti şi în special volume vechi, cărţi româneşti nu-l interesau) şi, fără să le învelească în hârtie sau altceva, pleca tacticos cu ele, subsuoară, spre casă. Nu-i era ruşine nici că erau multe, nici că erau rupte, sau că unul din ele era volumul trei, iar celălalt volumul şapte. Puţin îl interesa dacă anumiţi trecători îl priveau cu interes sau curiozitate; nici nu-i păsa! Într-o anumită vreme, plătea cinci lei fiecare volum. Mai târziu, ajunsese să plătească zece lei volumul, iar cu timpul chiar 20 lei. Cu el nu era tocmeală, toţi negustorii ştiau preţul ce oferă, pentru care motiv, când mergea la anticari, aceştia îi arătau un anumit loc de unde-şi putea alege câte volume dorea. Câteodată, unii anticari, ca să-l necăjească, îi cereau cu cinci lei mai mult la volum, dar prinţul nu se lăsa convins şi nu dădea mai mult nici un ban. În ultima vreme, banul pierzându-şi din valoare, fiind inflaţie, s-a ridicat şi preţul cărţilor. Aşa că şi anticarii îi cereau acum 40 lei pe volum sau mai mult, în raport cu deprecierea banilor. Mi-aduc aminte că, până când s-a obişnuit cu noile preţuri, a trecut un timp cam lung şi totdeauna le spunea anticarilor: «Ce mă, v-aţi făcut ai dracului, 40 lei pentru un volum deparreiat? E colosal». Dar, neavând ce face, a trebuit să cumpere şi la preţul acesta. Anghel Pomescu, zis şi cunoscut mai mult sub numele de Gilly, era de statură potrivită, cu oarecare proeminenţă abdominală, pus la punct întotdeauna, îngrijit şi ras proaspăt în fiecare zi, îţi făcea plăcere când îl vedeai. Un astfel de om, cu mintea vioaie şi foarte volubil în vorbire, era căutat de mulţi cunoscuţi amatori de cărţi rare. Talentat ziarist şi în special desenator şi caricaturist, mai era înzestrat cu o serie de cunoştinţe istorice şi bibliofilice, cum puţini oameni întâlneşti la noi în ţară. Era un adevărat enciclopedist şi un preţios ghid al tuturor acelora care bâjbâiau în bibliofilie. În acest domeniu mulţi s-au împărtăşit din lecţiile lui gratuite şi în special unii dintre anticari. Poseda tot felul de publicaţii în diferite limbi, referitoare la trecutul, raritatea, legăturile şi gravurile cărţilor, de asemenea la tirajul şi ediţiile tipărite. Din «Biblia» bibliofililor – Brunet – poseda unul din cele mai frumoase şi mai complete exemplare, la care adăugase multe informaţii suplimentare, personale, îmbogăţindu-l şi cu nenumărate ilustraţii, facsimile şi gravuri documentare scoase din diferite publicaţii. Gilly era un mare iubitor şi pasionat cercetător al cărţii rare, frumoase şi preţioase. Ca cel mai bun specialist medic care spune cu precizie diagnosticul bolnavului, aşa era el pentru orişice carte rară, străină. În colecţia lui personală, cărţile nu atingeau mii de volume, în schimb toate erau «perle», «mărgăritare», – «cărţi care râd», cum spunea el. Fiind cu serviciul în redacţia ziarului «Universul», iar mai târziu la ziarul «Curentul», deci în imediata apropiere a anticarilor, aproape nu era zi să nu dea o mică raită pe la toţi. Fiind un client şi vizitator atât de des, se înţelege că nu-i scăpa nici o ocazie de a «culege» tot ceea ce era mai bun din ceea ce îl interesa. Cărţile pe care nu le «înţelegeau» şi puteau preţui, anticarii le prezentau specialistului Gilly, iar acesta le boteza imediat şi le «cântărea» cu toată precizia. Se înţelege însă că aceste lecţii date anticarilor erau de folos dintr-un anumit punct de vedere anticarilor şi, din alt punct de vedere, examinatorului. Dar în afară de aceasta, Gilly era un mare specialist în restaurarea şi «făţuirea» cărţilor. Dintr-o carte obosită de oameni şi de vreme, el făcea o mică bijuterie, iar atunci când lipsea ceva, un colţ, o foaie, ba chiar o pagină de titlu, cu priceperea şi talentul lui o punea la punct, că trebuia să fii un bun observator şi un intim al lui ca să-ţi poţi da seama ce-a adăugat el şi ce era înainte. Era un mare chirurg-estet al tuturor cărţilor vechi şi un foarte bun desenator şi miniaturist. Scarlat Callimachi, de statură mai mult înaltă decât potrivită, slab şi uscat, niciodată nu l-am cunoscut mai gras. Avea nodul gâtului destul de proeminent. «Prinţul Callimachi», după nume un strănepot al voievodului făuritor de pravilă, nu punea prea mare preţ pe ţinută. Pentru care motiv îl puteai vedea îmbrăcat destul de simplu. Vara, în haine relativ modeste şi cu capul descoperit, iar iarna cu o haină scurtă de piele şi niciodată cu palton, având pe cap o căciulă miţoasă, mai mult de cioban decât de orăşean. În bibliofilie era un om destul de priceput, colecţiona cărţi rare, dar era şi un pasionat cercetător al trecutului, scoţând din lucrările străine mărturii interesante pe care le făcea cunoscute publicului sub formă de articole prin diferite ziare. În ultima vreme, a tipărit chiar un volum cu astfel de extrase comentate. Casa lui din strada Aviator Mărăşoiu 7 (Parcul Dorobanţilor) era un adevărat muzeu ce cuprindea manuscrise şi documente din secolele XV–XIX, dintre care multe hrisoave domneşti pe pergament îngălbenit de vreme, în josul cărora atârnau, prinse de şnururi de mătase, peceţi grele de ceară pe care se vedea imprimată stema ţării. Cărţile rare, format in-follio sau elzevirian, umpleau rafturile până la refuz şi mai stăteau şi în stive prin colţurile camerelor. Vechile tipărituri româneşti – chirilice – erau de asemenea bine reprezentate în biblioteca lui, pe care, în bună parte, o moştenise de la părinţi şi ceilalţi înaintaşi. Obiecte de artă, tablouri preţioase şi icoane minunate completau decorul unei case de pasionat colecţionar şi cercetător al trecutului. Scarlat Callimachi era un vizitator frecvent al anticarilor. Şi, cu toată colecţia ce avea, mai găsea şi el, ca şi alţii, câte o «noutate veche» prin rafturile prăfuite ale vânzătorilor de cărţi. Iar câteodată un exemplar în stare mai bună sau mai complet decât cel pe care-l avea acasă. Şi, ca orice colecţionar, în astfel de cazuri, vindea şi cumpăra sau făcea schimb cu alţii care aveau aceeaşi pasiune. Având prea multe şi preţioase lucrări acasă, cumpărăturile lui erau destul de reduse. Totuşi era nelipsit din prăvăliile anticarilor. În ultimul timp vizita mai des «Librăria Universitară» a lui Ionel Cărăbaş (str. General Berthelot), care avea o secţiune de anticariat destul de dezvoltată şi clienţi care puteau plăti mai bine atunci când aveau nevoie de anumite cărţi, procurate într-un timp relativ scurt. (Sursa: cutiacuvechituri.wordpress.com)
